Tot din perioada copilariei mi-au ramas amintiri legate de gastile de baieti smecheri, de cartier, care ne terorizau din cand in cand. Imi aduc aminte ca stiam pe unde-si fac veacul si trebuia sa-i ocolesc in drumul meu spre si dinspre scoala, altfel ramaneam fara pachetul cu sandvisurile puse de mama si ar fi  trebuit sa rezist nemancat pana seara cand ajungeam acasa. Nu mancam de fiecare data in pauza de pranz pentru ca interveneau lucruri mult mai interesante de facut si ma intorceam cu pachetul acasa, era vorba insa de orgoliul personal. Era destul de umilitor sa cedezi in fata lor constient fiind ca puterea lor statea doar in faptul ca erau mai multi. Tin minte ca acum ca fiecare era puternic atunci cand devenea “omul cuiva”. Daca ajungeai protejatul vreunui bataus mai mare din cartier puteai sa faci orice fara nicio teama. Nimeni nu ti se opunea de frica celui al carui om erai. Asa se face ca mai toti erau oamenii unora care, la randul lor, pentru a face fata competitiei tot mai dure erau oamenii altora si mai puternici.

Nu stiu daca trebuie privit ca un esec insa nu am reusit sa devin omul nimanui. Nu reuseam sa gasesc nicio atractie in luptele “dure” dintre diferitele gasti care, evident, se formau in jurul unor blocuri sau zone ale cartierului. Sa nu creada cineva ca aducea atmosfera de atunci cu cea din Statele Unite. Nicio legatura. Era vorba mai mult de un fel de bravura, un joc cu cowboy si indieni dus putin dincolo de limitele inocentei. Winnetoo si Old Shatterhand au inspirat generatii intregi de “luptatori de gherila” cu varste intre 7 si 12 ani care se luptau pentru puii lasati de vreo catea sub o scara de bloc, sau pentru orgoliul ranit al unui prieten care a fost injurat in vreo pauza la scoala sau pentru colectia de surprize Turbo pe care unul i-a furat-o altuia din alta gasca etc.

Atunci era o joaca si nimeni nu trata cu seriozitate spiritul asta de trib urban. Vinovat era probabil Karl May. A venit revolutia si lumea aceea a disparut ca in urma unui blestem. Totul a devenit gri, cenusiu, oamenii au inceput sa se incrunte, usile permanent deschise ale vecinilor de pe scara au fost incuiate, nimeni nu mai vorbea si nu se mai sfatuia cu nimeni. Este drept ca parcarea a inceput sa se umple cu masini aduse din parcurile auto din Germania. Motiv de invidie si barfa. Spiritul de trib a ramas insa in Braila si m-am lovit de el pana cand am plecat la facultate, mai intai in Bucuresti si apoi in Iasi. Protectorii, batausii din copilarie, au devenit oameni influenti, cu afaceri prospere in strainatate, mai intai in Turcia si Polonia, apoi in Italia si Spania. Nu am avut ocazia sa vad dar se auzea tot mai des de lupte intre gasti, in plina strada, care se lasau cu raniti si, foarte rar, cu arestari. Vorbeau oamenii ca se foloseau sabii, cutite si chiar pistoale. Incepea sa semene si la noi cu ce vedeam in filmele americane. Forma primitiva de manifestare a puterii inflorea la fiecare colt de strada. Nu mai stiu ce s-a intamplat pentru ca am pierdut contactul cu orasul.

Simt uneori ca ma lovesc si in ziua de astazi cu aceeasi forma primitiva de manifestare a puterii intr-o forma insa putin mai rafinata. Aud si astazi, la mai bine de 20 de ani de la evenimentele prezentate mai sus, in plin proces de “europenizare” a Romaniei, oameni care se chinuie sa-si asume un protector. Intalnim si in firme private, si in companii de stat, dar mai ales in administratia publica si in politica. Foarte multi fac eforturi sa se asocieze cu oameni influenti in ideea ca protectorul respectiv le va asigura succesul. Spre deosebire de perioada comunista, protectorul are acum propriile lupte de dus, daca nu la fel de dure atunci mai dure, prin urmare protejatii au toate sansele sa fie sacrificati ingrosand astfel randurile “victimelor colaterale”.

Pe de alta parte, mai ales in politica, sunt multi analisti politici care se straduiesc sa imparta oamenii politici in oamenii lui x, y, z etc. Mai ales cei tineri, nu au nicio sansa sa fie perceputi altfel decat oamenii cuiva. Intalnesc des in comentariile de pe acest blog, dar si de pe alte site-uri, atribuiri de genul asta. Mi s-au parut dintotdeauna superficiale, neprincipiale si puerile. De ce nu am putea crede ca sunt oameni care pot creste prin propriile forte, natural, fara ca tata, mama, nasul sau oricine altcineva sa-i netezeasca drumul? Perpetuarea artificiala a “modelului de succes” mai sus amintit nu face decat sa descurajeze tinerii valorosi care sunt atrasi de politica dar care nu au niciun protector.

Pentru o clasa politica sanatoasa trebuie sa scapam de reminiscentele comuniste ale protectoratului. Performanta politica va fi cea care va decide ascensiunea fiecaruia. In functie de responsabilitatile pe care si le asuma fiecare, de proiectele politice in care crede si pentru care se bate, de modul in care intelege sa lucreze in echipa, de felul in care reuseste sa vina in intampinarea problemelor celor care i-au dat votul la un anumit moment, cariera fiecaruia va fi sau nu una de succes. Protectorii, daca mai exista vreunul, vor trebui sa se adapteze concurentei la fel ca toti ceilalti. Reformarea clasei politice reprezinta pana la urma un proces natural.