Jurnal | Catalin Ivan | atitudinea schimba viitorul

Dino reloaded

Povesteam acum cateva luni despre niste dinozauri care nu se lasau dusi, care nu reuseau sa inteleaga ca timpul lor a trecut si care, pentru ca penibilul sa fie complet, isi inveninau discipolii, adica puii de dinozaur, impotriva tuturor celor care se incapatanau sa nu le multumeasca celor dintai pentru simplul fapt ca inca mai exista.

Am crezut ca nu voi mai vorbi niciodata despre ei. Am crezut, in propria-mi naivitate, ca se vor resemna si ca vor alege sa-si traiasca batranetile cu intelepciune, in liniste, alaturi de familie si nepotii, eventual scriindu-si amintirile. Am crezut ca, dupa o viata de dusmanie, intrigi, tradari si minciuni, batranetea le va aduce acel dram de onoare care sa le asigure o iesire onorabila din viata publica.

M-am inselat… recunosc ca ma insel destul de des atunci cand vine vorba de oameni. Ma numar printre cei care cred ca oamenii sunt buni, loiali, de incredere si principiali si ca cei care ma dezamagesc sunt doar exceptii. Dupa aproape 30 de ani inca mai investesc incredere in relatiile cu cei din jur. Inca mai plec de la premisa ca cei cu care interactionez zilnic sunt bine intentionati.

Astazi, venind de la Bucuresti, am aflat ca dinozaurii simt din nou nevoia de adrenalina. Retrasi in pestera intunecata pentru a-si scrie memoriile au ajuns la concluzia nu prea au ce sa scrie… ca zestrea pe care o lasa umanitatii este destul de subtire. Au luat pixul in mana si cateva topuri de hartie si s-au oprit dupa primele cateva randuri. Ce sa scrii cand toata viata ta nu te-ai ocupat decat de propriul interes? Ce ar fi de scris pentru posteritate atunci cand i-ai vandut pe cei care au avut incredere in tine pentru cateva terenuri si cativa arginti? Cum sa-ti valorizezi la maxim inchipuita cariera de succes cand, o data plecat, nimeni nu ti-a simtit lipsa?

Raspunsul pe care l-au gasit dinozaurii nostri imbatraniti in rele a fost unul neasteptat… au iesit din pestera, au inceput sa arate cu degetul, sa emita judecati de valoare, sa faca analize, sa minta cu nerusinare, sa acuze, sa-si incordeze muschii atrofiati si… cam atat. Cred ca frica de penibil nu a functionat astazi pentru ei. Departe de a fi luati in serios de cineva, dinozaurii nostri au reusit sa starneasca o sincera compasiune, mila chiar, din partea celor care reusesc sa le inteleaga frustrarile.

In numele sutelor de mii de tineri care au terminat facultatea in Iasi in ultimii 19 ani si care au fost nevoiti sa plece in oricare alt colt de tara sau de lume pentru ca nu si-au putut construi viitorul intr-un Iasi izolat de lumea civilizata, le trimit urmatoru mesaj:

“Dragi dinozauri, oricat de simpatici mi-ati fi, desi va asigur ca nu-mi sunteti, va rog pentru binele vostru sa intelegeti ca niciodata nu veti mai conduce nimic mai mult decat masina personala. Pana si gandul asta ma ingrijoreaza pentru ca un bun sofer trebuie sa fie responsabil, civilizat si de multe ori binevoitor cu colegii din trafic. Sunt calitati pe care istoria nu vi le-a atribuit niciodata.”

Tags: Ion Solcanu