De ce nu cred in idoli

Astazi a fost o zi plina la Bucuresti, cu multe intalniri si discutii, unele mai agreabile decat altele. Ar fi trebuit sa raman pana mai tarziu in oras insa ma simt obosit si prefer sa ma retrag in camera de hotel, sa urmaresc talk-show-urile politice, sa scriu aceste cateva randuri pe blog si sa-mi rezerv cateva clipe linistite pentru lectura de seara. Maine am avion de dimineata spre Iasi si trebuie sa ma pregatesc pentru o zi destul de incarcata.

Simt nevoia sa revin asupra temei “idolilor” care ne marcheaza viata. In Analiza Tranzactionala este analizat comportamentul uman in trei ipostaze: Copil, Adult si Parinte. In functie de conjunctura, de situatie sau de interlocutor fiecare dintre noi actioneaza conform uneia dintre cele trei stari. In starea Parinte se activeaza toate sabloanele comportamentale pe care le-am preluat inconstient de la cei care au insemnat ceva la un moment dat in trecutul nostru. Sunt oameni care ne-au impresionat prin atitudini, gesturi, cuvinte sau mod de a actiona. Toate acestea s-au intiparit in subconstient ca sabloane comportamentale. Acestea se activeaza involuntar in diferite situatii. In felul acesta cei din jurul nostru isi pun amprenta asupra modului nostru de a gandi, actiona sau exprima. Suntem in mare parte rezultatul societatii in care traim, al oamenilor cu care interactionam si al experientelor pe care le traim.

Pentru ca nu pot influenta subconstientul, mi-am zis ca macar atunci cand sunt constient sa am un cuvant de spus asupra oamenilor care imi influenteaza viata. Prin urmare m-am transformat intr-un permanent critic al celor din jurul meu. Imi este foarte greu sa ma entuziasmez fata de o persoana si cred sincer ca nu sunt sanse in viata asta idolatrizez o fiinta care merge in doua picioare si foloseste limbajul articulat. Pentru a spera la o relatie corecta cu cei din jurul meu mi-am autoimpus sa cred si sa sustin proiecte, programe si nu oameni. Prefer sa identific un proiect comun pentru care sa lupt pentru ca mi se pare mult mai constructiv si mai eficient. Sunt, de asemenea, sanse mult mai mici sa fii dezamagit cand un proiect esueaza pentru ca nu-l poti suspecta de interese ascunse, de lipsa de caracter, de perfidie sau incompetenta.

Daca esti onest cu tine si cu cei din jurul tau nu poti sa nu-ti vezi si sa nu le vezi celor din jur atat calitatile cat si defectele. Un spirit critic si autocritic permanent in alerta te impiedica sa ai idoli si nu te lasa sa crezi sincer ca ai putea fi idolatrizat de altii. Omul nu a fost construit pentru asta. Cine a plamadit primul exemplar a avut altceva in minte. Cu siguranta nu perfectiunea. Suspicios, invidios, versatil, orgolios, egoist, omul isi doreste puterea si accesul la resursele care-i asigura bunastarea fara sa-i pese de cei care-l privesc cu ochii umezi de admiratie. Abia dupa ce a pus mana pe putere si si-a asigurat linistea materiala apare dorinta de recunoastere. Abia atunci orgoliul omului simte nevoia de a fi gadilat. Recunoasterea si aprecierea sunt importante mult prea tarziu pentru om. Ele nu se mai justifica dupa toate luptele duse pana atunci. Ascensiunea nu s-a produs fara costuri. “Cadavrele” lasate in urma, principiile aruncate la gunoi, prietenii instrainati, cei dragi neglijati, compromisurile mai mari sau mai mici, toate se traduc in costuri ale succesului. Cealalta fata a medaliei arata de fiecare data un om de succes care nu merita aprecierea si recunoasterea noastra neconditionata.

Voi reveni cu aceasta tema pentru ca mi se pare foarte importanta. Cunosc oameni valorosi, inteligenti, culti, responsabili si stapani pe propriile trairi care ajung sa se subordoneze voluntar emotional si profesional, chiar daca pentru o perioada scurta de timp, unor oameni de succes. Ironia vine tocmai din efemeritatea succesului si, implicit, a oamenilor de succes.

Lasati un comentariu


 

orizontal line