Jurnal | Catalin Ivan | atitudinea schimba viitorul

Destine

In ultimul timp l-am redescoperit pe Octavian Paler. In drumurile lungi si dese pana la Bruxelles si Strasbourg, in serile solitare din camera de hotel, cartile reusesc sa alunge singuratatea. Am gasit un tovaras excelent de drum in Octavian Paler si recunosc faptul ca ma regasesc din ce in ce mai mult in opiniile sale. Romania in care traim este zugravita perfect in cartile sale. Analiza dura, rece si nemiloasa a clasei politice, a societatii romanesti, a regimului comunist si a regimului care a urmat dupa decembrie 1989. Despre toate acestea vom vorbi mai tarziu.

Ceea ce m-a impresionat foarte tare la Paler este incapacitatea acestuia autorecunoscuta de a-si face prieteni. Oricat de mult si-a dorit in intreaga sa viata sa fie mai sociabil, sa spuna bancuri, sa fie o prezenta agreabila pentru cei din jur, recunoaste ca o anumita timiditate l-a facut sa fie toata viata introvertit, posac si de multe ori pesimist. Acest lucru i-a permis insa sa vada si sa analizeze obiectiv, mai degraba din exterior, lumea in care a trait si in care am trait si noi impreuna cu el pana in 2007. Destinul trist al unui mare om inseamna un mare castig pentru noi toti cei care il descoperim pe omul Octavian Paler, cu angoasele sale, cu sperantele si dezamagirile sale, cu ambitiile si iluziile care i-au marcat viata.

Sunt insa oameni mult mai sociabili, volubili, extrovertiti, care se simt in societate ca pestele in apa. Sunt oameni pe care divinitatea i-a binecuvantat cu o capacitate uriasa de a stabili relatii si de a realiza prietenii. Acesti oameni ajung foarte adesea sa dezvolte un cult al propriei personalitati. Aflati permanent in lumina reflectoarelor, inconjurati de nenumarati adulatori, ocupandu-si timpul numai cu teme foarte importante, din ce in ce mai importante, inevitabil incep sa creada ca aproape totul se intampla pentru ca ei au vrut asta. Locul lor in cartea de istorie a unui oras, judet, regiune, tara, continent sau planeta este asigurat. Acesti oameni, providentiali daca ar fi sa ne luam dupa spusele lor, sunt cei norocosi, favorizati ai sortii.

Cu toate astea cei mai multi dintre ei cad prada unui blestem la fel de mare. Fiind atat de iubiti, de importanti, de deosebiti si de neinlocuit, impreuna cu cultul propriei personalitati dezvolta si o frica aproape organica fata de toti cei care ar putea sa-i doreasca raul. Plecand de la ideea ca cei din jur sunt toti invidiosi pe succesul sau, gaseste in cei din jur mai degraba dusmani decat prieteni. In felul asta adulatorii nu sunt suficient sinceri, si incepe sa-i suspecteze ca au alte intentii. Prietenii nu pot fi decat din interes, din moment ce el este cine este iar ei nu sunt nici pana la glezna sa. Ii suspecteaza din ce in ce mai mult si pe acestia de comploturi si conspiratii obscure.

Nu mai este decat o chestiune de timp pana cand acest favorizat al sortii ajunge sa se teama si de propria umbra. Dintr-un individ cu calitati reale se transforma intr-un individ cu defecte foarte mari. Probabil ca va sfarsi singur, macinat de frustrari si regrete, uitat de cei care l-au apreciat la un moment dat.

Ce poate fi mai trist decat sa vezi in cei din jur doar dusmani?  Ce viata-i aia in care permanent trebuie sa te lupti cu inamici imaginari care-ti vor locul? Vazand destinul unor astfel de oameni, ajung sa cred ca Octavian Paler a avut totusi o viata implinita.